O nouă speranţă...

Simt că mă ofilesc…cu fiecare minut trecut se evaporă câte un strop de viaţă din trup...Uşor uşor îmi pierd petalele...pe care vântul le suflă spre un tărâm al speranţei,într-o grădină a uitării,unde nimeni nu poate a le culege...Tulpina-mi e strivită de vorbe,simţiri,otrava altora...Lumina tristă încearcă să îmi refacă tulpina...în zadar...Mă hrănesc cu amintiri şi cu dragostea lui...nu e corect să sorb mereu câte o gură de dragoste,să iau mereu câte o felie de dragoste pentru a-mi menţine conştienţa...E prea ceaţă...nu pot să văd încotro mă duce adierea vântului...Închisă în cutia mea,numită casă,mă sting uşor ,zi de zi,neobservată de nimeni...actoria e armura omului...ea protejează cel mai bine faţa ascunsă de mască...o faţă deteriorată,o faţă moartă....Ah!ce mireasmă îmi încântă simţurile şi mă trezeşte la realitate...este mirosul tău...el îmi induce o stare de euforie...e bine...dar şi ea trece...dar eşti o dulce scăpare din chin,eşti singura cale de evadare din chinuri pe care o ştiu...Dar e doar o viaţă de om,care trece.O certitudine însă am,aceea că te iubesc,şi esti singura mea bucurie,ce mă face să ma simt vie...Uneori...îmi pierd conştienţa...atunci într-un delir inimaginabil,tânjesc după amintiri neavute...tânjesc după dorul de casă...Vreau să merg acasă!...dar apoi o să îmi fie dor de tine...cel mai bine e să mă evapor ca un strop de ploaie,după care apare un frumos curcubeu,o nouă speranţă...