Râul din mine

Un râu curge prin mine
De la creier până-n vine
Şi se întoarce mereu
Încărcat tot mai greu
De lacrimile tinereţii
Iar eu privesc neputincioasă
În a minţii densă ceaţă
Cursul ireversibil al vieţii.

Cu fiecare alt curs
Simt cum mi s-a scurs
Alt an din viaţă
Altă ratată şansă
De a fi utilă
Şi a-mi spune visurile
Fără să par senilă
Şi să preţuiesc mai mult clipele.

Uneori curenţii poartă
Gânduri uscate
De minte aruncate
Şi pe fund lasate să zacă
Dar care inima
Le dă din nou forţa
Le aprinde iar torţa
Spre a mă bântui iar
Uneori în zadar
Căci lumea de azi
Vrea doar să cazi
Nicidecum să te înalţi
Prin gândurile proprii
Ci doar săpând la alţi gropi
Setea de putere e atât de mare
Că nu ar încăpea nici în soare.

Un râu curge prin mine
Cu gânduri ce nu se pot abţine
Gânduri pline de nostalgie
La ceea ce a fost odată viaţă
Şi a cărei amintiri e incă vie
În mintea unei fete aşa zis senile.

Viaţă care are acum o altă faţă
De mulţi necunoscută
Astfel etichetându-mă
Ca o senilă pierdută
Dar care totuşi mai visează
Şi în minte îşi pictează
Că a râului curs se va întoarce
Plin cu gânduri de a face
Lumea de azi doar imaginară
Într-o lume de mâine reală...

Simţuri

Inimă nebună ce te tot zbaţi să mă ţi în viaţă,
Când eu nu mai vreau să fiu
Vreau ca strigătul tău în piept să nu mai îmi bată
Cui îi trebuieşti,cui îi trebuiesc,nu ştiu.

Ochi planşi încetaţi să mai vedeţi
La tot pasul ceea ce nu e
Lumea nu e plină de frumuseţi
Ci e egoistă,rea şi rece.

Urechi asurzite
Încetaţi să mai îmi şoptiţi
Şoapte vechi şi vrăjite
Ce îmi fac buzele fierbinţi.

Buze şterse şi uitate
Încercaţi să nu mai simţiţi
Săruturile dulci impregnate
Cu substanţe aromate
Ce vă fac să fiţi de dor iar fierbinţi.

Dragoste te rog nu mai bântui
Un om secat de dor
Nu mă mai învinui
Că sunt doar un muritor…

Imaginându-mi

Stropi de ploaie îmi umezesc buzele,trezindu-mă la realitate…la realitatea singuratică…simţind durere…încep iar să intru în profunda-mi imaginaţie…căutând protecţie…
Astfel…
Imaginându-mi că tu eşti aici lângă mine…imaginându-mi că mi-ai şterge lacrimile şi ai zice las’ că trece…ai să simţi din nou pasiunea de a iubi…
Imaginându-mi că tu mi-ai da orice ţi-aş cere…eu ţi-aş cere să îmi dai o singură petală din trandafirul iubirii tale…aş fi mulţumită cu o petală din întregul trandafir…şi privilegiul de a fi eu cea aleasă….de a fi regele meu…dumnezeul meu…
Imaginându-mi că eu aş fi mereu lângă tine …toate acestea doar dacă tu ai vrea…Şi,aşa…imaginându-mi toate acestea timpul mai trece…apoi urmează încă 24 de lovituri…încă 24 de ore de durere…încă 24 de ore de imaginat…încă o zi…încă o noapte…încă o viaţă…

Imperfectă!

Toate elementele se învârt în jurul omului,la fel ca şi planetele în jurul Soarelui.El ştie să protejeze planetele oferindu-le caldură,în schimb omul nu...nu ştie să protejeze elementele ce îl înconjoară,fiinţele ce îl înconjoară...persoanele care-l înconjoară...nu ştie să comunice prin iubire doar prin răutate...Şi cu toate acestea omul este cea mai mare creaţie,cea mai elevată fiinţă...dar cu o mulţime de imperfecţiuni...cu o esenţă impură...
La fel sunt şi eu,un om plin de imperfecţiuni,impur prin esenţă...datorită răutăţii ce mă caracterizează...Conştientizarea acestei imperfecţiuni a omului mă chinuie,mă face să sufăr...Această răutate ne face să uităm că suntem cele mai elevate fiinţe datorită faptului că în comparaţie cu o altă fiinţă/animal simţim sentimente,simţim iubire...răutatea ne face să uitam chiar de noi înşine...
M-am obişnuit să fiu om,esenţa mea a devenit prea umană,prea imperfectă,prea impură ca să mai pot face ceva,deşi binele cu răul nu trebuie amestecat niciodată,la fel cum un înger nu poate fi cu un demon pentru că s-ar produce un dezastru,un haos sau dacă apa oceanelor şi lava vulcanelor ar năvăli împreună ar fi un haos şi dezastru...Aşa e şi la om dacă aceste două esenţe se îmbină...nu poţi fi cu ambele...şi drept exemplu haosul pe care îl provoacă omul datorită esenţei sale îmbinate(suferinţă/nelinişte permanentă/etc)...Aşa e şi la mine...
Imperfecţiunile-mi ies şi prin ambalaj(trup),de aceea mai am şi imperfecţiuni fizice,cele mai neimportante dacă ţinem cont de cele ale esenţei(suflet/psihic/etc)...Cauzez un fel de incomoditate în preajma mea,şi persoanelor care au ajuns să ţină la mine un fel de neplăcere numită suferinţă şi nelinişte...pe care de altfel le pot simţi chiar şi eu...
Dar cu toate acestea iubesc,ma chinui şi sufăr din cauza defectelor mele...sufăr că îi fac pe alţii să sufere...dar iubirea mea şi esenţa mea defectuasă e tot ce am şi tot ce pot să îţi ofer...şi astea toate pentru că sunt Imperfectă...

Ia un prieten acasa...

Triste fatum

Trist e totul,tristă-mi-e soarta,trist mi-e sufletul,tristă-mi-e povestea ce-o scriu…Nu mă pot împăca cu lumea în care trăiesc.Mi se pare totul aşa de ciudat,e ciudat că simt durere,e ciudat că simt foame,e ciudat că simt căldură şi frig,e ciudat că am un corp,dar ce e cel mai ciudat şi cel frumos dintre toate ce le simt e faptul că simt iubire,dăruiesc iubire…
Sărută-mă,tu ce te iubesc!Sărută-mă şi infectează-mă cu iubire,dă-mi din otrava vieţii,vreau să fiu încă o victimă de-a ta!Te iubesc şi nu înţelegi.Nu ştiu cum să te privesc ca pe un demon sau ca pe un înger,eşti ca un magnet,mă atragi spre tine cu o viteză nebună,atingerea ta îmi provoacă vibraţii în tot corpul.Când mă priveşti îmi stârneşti instinctul ascuns de prădător.Oriunde vei merge,voi fi cu tine,dacă mergi în rai voi merge cu tine dacă mergi în iad am să merg eu prima pentru tine. A iubi înseamnă a renunţa la tine însuţi…
Sentimentul acesta e ceea ce îl face pe om să fie superior altor vieţuitoare de pe pământ,în rest nu ne diferenţiem cu nimic de un animal prădător.
Poate lumea va crede că sunt o ciudată bolnavă,dar probabil ceea ce gandesc,forţa cu care iubesc sunt întipărite în AND-ul meu,şi totuşi nu mă deosebesc de nici o altă fată de vârsta mea,am aceeaşi fizionomie,aceleaşi nevoi,doar că poate…alte priorităţi…
Uneori mi-e dor…dor de mine…doar de mine…de copilul care am fost…care nu ştia nimic,pentru care lumea era un basm….mi-e dor de casă…cred că am să merg în sfârşit acasă,la adevărata casă,unde e linişte şi armonie perfectă…dar..totuşi…o să îmi fie dor să simt foame,să simt frig şi căldură,să zâmbesc,să plâng să simt durere chiar…o să îmi fie dor de tine…ce te iubesc…o să îmi fie dor de sentimentul acesta profund şi frumos…şi totuşi nu vreau să plec încă acasă,mai vreau să petrec timp pe pământ…dar sufletul mi-e prea trist şi el îşi doreşte linişte şi armonie…Ce să fac?să plec sau să rămân?cred că ultima picătură care va cădea în paharul vieţii mele va face diferenţa…dacă va fi unul de bucurie sau dacă va fi tot unul trist…până atunci îmi strâng amintirile,le transform în lacrimi şi zâmbete,îmi continui chinul...dar şi iubirea pentru care încă nu plec…

O nouă speranţă...

Simt că mă ofilesc…cu fiecare minut trecut se evaporă câte un strop de viaţă din trup...Uşor uşor îmi pierd petalele...pe care vântul le suflă spre un tărâm al speranţei,într-o grădină a uitării,unde nimeni nu poate a le culege...Tulpina-mi e strivită de vorbe,simţiri,otrava altora...Lumina tristă încearcă să îmi refacă tulpina...în zadar...Mă hrănesc cu amintiri şi cu dragostea lui...nu e corect să sorb mereu câte o gură de dragoste,să iau mereu câte o felie de dragoste pentru a-mi menţine conştienţa...E prea ceaţă...nu pot să văd încotro mă duce adierea vântului...Închisă în cutia mea,numită casă,mă sting uşor ,zi de zi,neobservată de nimeni...actoria e armura omului...ea protejează cel mai bine faţa ascunsă de mască...o faţă deteriorată,o faţă moartă....Ah!ce mireasmă îmi încântă simţurile şi mă trezeşte la realitate...este mirosul tău...el îmi induce o stare de euforie...e bine...dar şi ea trece...dar eşti o dulce scăpare din chin,eşti singura cale de evadare din chinuri pe care o ştiu...Dar e doar o viaţă de om,care trece.O certitudine însă am,aceea că te iubesc,şi esti singura mea bucurie,ce mă face să ma simt vie...Uneori...îmi pierd conştienţa...atunci într-un delir inimaginabil,tânjesc după amintiri neavute...tânjesc după dorul de casă...Vreau să merg acasă!...dar apoi o să îmi fie dor de tine...cel mai bine e să mă evapor ca un strop de ploaie,după care apare un frumos curcubeu,o nouă speranţă...