Triste fatum

Trist e totul,tristă-mi-e soarta,trist mi-e sufletul,tristă-mi-e povestea ce-o scriu…Nu mă pot împăca cu lumea în care trăiesc.Mi se pare totul aşa de ciudat,e ciudat că simt durere,e ciudat că simt foame,e ciudat că simt căldură şi frig,e ciudat că am un corp,dar ce e cel mai ciudat şi cel frumos dintre toate ce le simt e faptul că simt iubire,dăruiesc iubire…
Sărută-mă,tu ce te iubesc!Sărută-mă şi infectează-mă cu iubire,dă-mi din otrava vieţii,vreau să fiu încă o victimă de-a ta!Te iubesc şi nu înţelegi.Nu ştiu cum să te privesc ca pe un demon sau ca pe un înger,eşti ca un magnet,mă atragi spre tine cu o viteză nebună,atingerea ta îmi provoacă vibraţii în tot corpul.Când mă priveşti îmi stârneşti instinctul ascuns de prădător.Oriunde vei merge,voi fi cu tine,dacă mergi în rai voi merge cu tine dacă mergi în iad am să merg eu prima pentru tine. A iubi înseamnă a renunţa la tine însuţi…
Sentimentul acesta e ceea ce îl face pe om să fie superior altor vieţuitoare de pe pământ,în rest nu ne diferenţiem cu nimic de un animal prădător.
Poate lumea va crede că sunt o ciudată bolnavă,dar probabil ceea ce gandesc,forţa cu care iubesc sunt întipărite în AND-ul meu,şi totuşi nu mă deosebesc de nici o altă fată de vârsta mea,am aceeaşi fizionomie,aceleaşi nevoi,doar că poate…alte priorităţi…
Uneori mi-e dor…dor de mine…doar de mine…de copilul care am fost…care nu ştia nimic,pentru care lumea era un basm….mi-e dor de casă…cred că am să merg în sfârşit acasă,la adevărata casă,unde e linişte şi armonie perfectă…dar..totuşi…o să îmi fie dor să simt foame,să simt frig şi căldură,să zâmbesc,să plâng să simt durere chiar…o să îmi fie dor de tine…ce te iubesc…o să îmi fie dor de sentimentul acesta profund şi frumos…şi totuşi nu vreau să plec încă acasă,mai vreau să petrec timp pe pământ…dar sufletul mi-e prea trist şi el îşi doreşte linişte şi armonie…Ce să fac?să plec sau să rămân?cred că ultima picătură care va cădea în paharul vieţii mele va face diferenţa…dacă va fi unul de bucurie sau dacă va fi tot unul trist…până atunci îmi strâng amintirile,le transform în lacrimi şi zâmbete,îmi continui chinul...dar şi iubirea pentru care încă nu plec…

O nouă speranţă...

Simt că mă ofilesc…cu fiecare minut trecut se evaporă câte un strop de viaţă din trup...Uşor uşor îmi pierd petalele...pe care vântul le suflă spre un tărâm al speranţei,într-o grădină a uitării,unde nimeni nu poate a le culege...Tulpina-mi e strivită de vorbe,simţiri,otrava altora...Lumina tristă încearcă să îmi refacă tulpina...în zadar...Mă hrănesc cu amintiri şi cu dragostea lui...nu e corect să sorb mereu câte o gură de dragoste,să iau mereu câte o felie de dragoste pentru a-mi menţine conştienţa...E prea ceaţă...nu pot să văd încotro mă duce adierea vântului...Închisă în cutia mea,numită casă,mă sting uşor ,zi de zi,neobservată de nimeni...actoria e armura omului...ea protejează cel mai bine faţa ascunsă de mască...o faţă deteriorată,o faţă moartă....Ah!ce mireasmă îmi încântă simţurile şi mă trezeşte la realitate...este mirosul tău...el îmi induce o stare de euforie...e bine...dar şi ea trece...dar eşti o dulce scăpare din chin,eşti singura cale de evadare din chinuri pe care o ştiu...Dar e doar o viaţă de om,care trece.O certitudine însă am,aceea că te iubesc,şi esti singura mea bucurie,ce mă face să ma simt vie...Uneori...îmi pierd conştienţa...atunci într-un delir inimaginabil,tânjesc după amintiri neavute...tânjesc după dorul de casă...Vreau să merg acasă!...dar apoi o să îmi fie dor de tine...cel mai bine e să mă evapor ca un strop de ploaie,după care apare un frumos curcubeu,o nouă speranţă...

Depresie si dorinta…

Frumoasa…luna inconjurata de prietene,racoros…vantu care ma invaluie…proaspata….iarba care ma incojoara,placut sentimentul unei libertati dorite…dar,odata intrand in colivia mea veche toate acestea nu le mai simt,in patul gol ma asez impreuna cu mirosul cald al trupului meu…il urasc …imi urasc trupul,el ma tine prizoniera in colivie,uneori as vrea sa ma desprind de el si sa ma bucur de libertatea simtita adineaori…dar nu se poate inca…inca mai trebuie sa imi petrec timpul cu el,cu mirosul cald emanat de sentimentele dinauntrul lui,dar e un miros placut si acesta,imi incanta simtul intr-un mod sadic si chinuitor,simt o cu totul alta placere acum…una care pune in balans doua stari,doua moduri de viata,fericire si suferinta.Imi place sa sufar,caci doar asa ajung sa fiu si fericita,imi place sa ma chinui,doar asa pot simti apoi placere…iubesc modul in care ma omor incet,in tacere,devenind propriul meu criminal,fara a fi nevoie de alte forte sau de sinucidere…lasand in urma o intrebare si un mister,o zi numita ieri….
Ceea ce voi lasa in ziua de ieri vor fi rime vechi si poeme inocente…voi lasa o copilarie ciudata,un copil ciudat dar mort deja ,voi lasa amintirile mele scrise pe o foaie sau un document…nu va mai ramanea decat praful si fumul in urma existentei mele,si vechea oglinda cu reflexiile ei,cu reflexia mea,cu reflexia unui om demult mort dar totusi viu ,un om mort in viata.Urasc ca inca nu pot pleca…urasc ca desii un om mort fiind…nu pot fi ingropat,ars deoarece colivia mea ,trupul meu, e inca viu….Imi place cum uneori imi arde trupu,imi place cum doare,imi place cum lumea ma chinuie si ma uraste,punandu-mi acid peste rani ca sa nu mai am nici o sansa de recuperare,asta ma face sa ma simt om…Dar defapt asta sunt pana la urma…dar nu o sa accept niciodata…desi ma comport ca un om…dar din pacate inca nu am invatat sa ma port altfel…din cauza asta ma voi uri mereu….din cauza asta vreau sa fiu libera…dar deocamdata va ramane o dorinta doar…

EU!

Probabil ca majoritatea oamenilor de pe glob ma aflu intr-un moment culminant in viata mea,unde tot ce era mai rau s-a intersectat la rascrucea vietii mele….

In momentele mele de extaz ma plimbam cu corabia imaginatiei mele prin gandurile mele de nebuna ,prin esenta sufletului de muritoare ,si la razele diminetii ma chinuiam sa nu deschid ochii …dar netrairile de ieri m-au intors spre malul realitatii.Trezindu-ma am zis…revin poate maine,ajung poate joi…Draga imaginatie nu iti cer sa ascunzi moartea din sufletul meu prezenta azi,nimic nu il poate trezi azi…nici rasete nici lacrimi…

Uneori tanjesc dupa copila din trecut care nu stia nimic,se pierdea adanc in imaginatia vie…azi ma pierd in imaginatia plina de moarte…

Mai vizitez locurile copilariei,padurea,campul gol,tufisurile,cuptorul vechi ce sta sa se darame…si strig numelei copilei ce a murit odata cu iesirea in lumea putrezita si plina de duhoarea pacatului…Ecoul meu se intoarce…dar ea nu…Mi-e dor de mine,de mine insumi…de nimeni altcineva,caci in fiecare om pe care il cunosc zace setea de a ucide frumosul…fiecare om a ucis putin cate putin copila din mine...chiar si eu m-am ucis pe mine...De la moartea acelei copile ce eram, imaginatia mea e una a mortii..una trista….da, aceasta sunt EU !O cripta a copilei ce am fost,in mine port cenusa de ieri….

Romania - centrul cultural european .

Se pare ca in societatea de azi.si in special in Romania care e cea mai democratica tara din toata lumea tot ce-i vechi e prost,deci trebuie eliminat,trebuie aruncat,nu conteaza ce,lucruri,oameni,talente..la noi asa e legea,ce-i vechi e prost deci prin urmare trebuie aruncat.Asa se procedeaza si in cazul imaginatiei,stilurilor de exprimare.Ce-i vechi deja e prea demodat..ooo asa de demodat,noi avem nevoie de « talente » care sa ne vorbeasca despre pornografie,despre bauturi,despre bani,in nici un caz despre cultura…pff ce-i aia ?e de moda veche « nu mai e la moda » si uite asa imaginatie ti-e limitata Jatunci apare intrebarea clasica :de ce ?de ce traim inca intr-o societate depravata mascata de asa zisa democratie ?plina de falsuri si goluri,unde cultura deja lasa de dorit…Se zice ca intr-o societate democratica cica sansele sunt egale pentru toti,avem dreptul la libera exprimare si la valorificare(porno,bauturi,droguri,manele,etc)dar nu ceea ce inseamna cultura,deoarece e demodata.De ce trebuie sa gandesc doar intr-un stil anume « ca sa fiu la moda » ?de ce nu pot sa am stilul meu prin care « sa fiu la moda » ?de ce ceilalti ma critica ?da….aceeasi intrebare de ce…evident un raspuns ar fi : « pentru ca nu esti porno »sau un altu « pentru ca nu fregventezi barurile cu regularitate » iar un altu mi-ar zice ca « nu te tai pentru Guţă”.Se pare ca in ziua de azi asa functioneaza totul ca sa devi un om de „cultura”,si un om din inalta societate respectat de ceilalti,bineinteles in Romania,aici sunt cei mai multi oameni de cultura in ziua de azi si este cel mai democratic stat european,un adevarat exemplu pentru celelalte state,daca ne-ar lua exemplul si ele probabil nu ar duce-o asa de „rau” ar duce-o „bine" ca si noi.Ne miram de ce ceilalti ne privesc si ne trateaza intr-un mod josnic ,cum ar putea sa ne trateze altfel?daca noi promovam asemenea lucruri si ne ingropam cultura si oamenii care ar trebui sa ne reprezinte? Si ca sa inchei cu o idee…Romania a ajuns dintr-o tara care avea oameni de cultura in adevaratul sens al cuvantului, tara cu oameni destepti,la o tara in care pe tot ce inseamna cultura ,imaginatie si creatie sa nu se de-a doi bani,ba mai mult,sa critice vechiturile astea care ne fac „sa nu fim la moda”.Of, la naiba!

PS:experienta proprie;)

Un trup ...şi un suflet...

Am nevoie de cuvinte ca sa pot spune ceea ce simt,ca sa ma exteriorizez din trupul ce mi-a fost dat.Sunt adapostita intr-un trup pamantesc,slefuit de trecerea timpului intr-un trup de femeie,dar sufletul din mine simte nevoia de lumina,simte nevoia de a vorbi,si cum altfel pot decat prin cuvinte...

Respir un aer proaspat de primavara,vad cum trec trupuri,uneori pline de goliciune alteori pline de ganduri lumesti,dar nici unul cu un gand luminat,aparte,un gand care sa nu fie banal.Uneori simt ca mai am un trup,un trup al sufletului,si imi vina sa strig :Vindeca-mi trupul !vindeca-mi trupul sufletului prin lumina sufletului tau,care sunt ochii.Simt cum incet ,incet trupul creste din mine si ramane doar o cenusa a timpului care se va risipi la urmatorul vant…

De mica am fost invatata ca am fost creati din iubire,dar ajungand la o varsta am mai invatat ca desi creati din iubire uneori raspandim ura...otrava letala pentru sufletul celui ce o raspandeste…oricum ar fi e greu sa traiesti si daca iubesti,poate e cel mai greu mod de a trai…iubind…mai ales cele ascunse tie...Dar asta inseamna una dintre pietrele din zidul vietii,un zid foarte inalt si greu de urcat.E greu sa fi om,dar e mai bine decat sa fi altceva.Odata vrand sa ies din trup m-am prabusit din nou in mine,de atunci nu am mai izbutit a incerca sa ies din acest trup…sunt poate mai in siguranta asa…daca raman in el,in trupul meu…un ambalaj decorat ce ademeneste pe ceilalti ca mine,adica pe cei ce sunt oameni.E incredibila natura trupului,e foarte fascinant clipa cand doua trupuri de sex opus se ating creand scantei si combinatii chimice uluitore,care leaga doua persoane,dar fara de care nu ar fi viata la fel de gustoasa in amarul ce ni-l ofera.Trupul striga pracic sa fie iubit,un strigat perceput doar de trupul altora care fie raman indiferenti fie raspund strigatului…Oricum ar fi avand un trup care la un moment dat va deveni nimic altceva decat un les,face parte din viata,e o conditie esentiala ca sa participi la acest spectacol care se numeste viata,sa ai un trup sa ai un suflet care este practic ceea ce te va reprezenta in viata ,nu vreau sa i zic creier deoarce si creierul e o materie intinsa ,face parte din trup si se pierde odata cu el,vreau sa cred ca suntem speciali prin acel ceva,care este sufletul.Uneori acest suflet este taiat de lama trupului,ajungand sa nu mai existe in acelasi mod ca si in altii,ajungad sa fie o bucata de carne in care sunt tiparite toate greutatile acestui spectacol fara sfarsit pentru om.Fara suflet nu am fi altceva decat niste manechine de plastic expuse in vitrina vietii,dar care nu vor fi admirate de catre trecatori,de catre alte trupuri care au suflet.Sufletul se lupta adeseori cu trupul in care este inchis,o lupta chinuitoare.

Sincer nu stiu de ce am scris aceste randuri fara rost fara sens,dar am simtit nevoia sa ma exteriorizez putin..poate de aceea,ca sa imi aduc aminte ce sunt defapt…un trup..cu un suflet in el.